Prin Padurea Fermecata...

Bine v-am regasit, in acest inceput de An. Va doresc sa fie un An dupa inima voastra- bun, linistit, fericit!

Pe mine inceputul de an m-a prins ca pe un copil- insetata dupa povesti cu zane, spiridusi si praf magic, unicorni si dragoni, vrajitoare si arbori vorbitori. Si curpinsa fiind de aceasta efervescenta magica...m-am horatat sa scriu o poveste. Cu tot ce e in mintea mea :)

Dar...nu o scriu oricum. Ci cu acul pe panza. Cu fire colorate, cu ata bumbacoasa, cu sclipiri in ochi. Si cu multa, multa fericire in suflet. Cum sa nu fii fericita cand cosi zane?

Si asa....mi-am inceput peregrinarea prin taramul magic al imaginatiei. Primul drum care mi s-a asternut sub talpile goale a fost Padurea Fermecata. Taram misterios, locuit de zane si spiridusi, de unicorni si dragoni...ce are multe taine a ne povesti, si multe mistere a asterne in fata noastra...

Primele pe care le-am intalnit au fost Zanele - Zana Padurii si Zana Lunii Albastre. Sunt...nici nu stiu cum sa le descriu. Sunt ca de pe alt taram. Misterioase, nepatrunse, si totusi, pline de dragoste, caldura si intelegere. Privind in ochii lor mari, am stiut imediat ca sunt prietene de nadejde. Si ca ne vom tine strans de mana, oriunde vom merge, in aceste taramuri nepatrunse...

 Au parul lung, impletit in moduri ciudate, si urechi amuzante, lungi si ascutite.

 Danseaza cu cerbii, sub lumina albastra a lunii, canta cantece cu arborii batrani, si fac baie in apele ca clestarul ale Lacului de Nicaieri.

 Au fruntile insemnate, cu cate o stea care straluceste stins in lumina filtrata a codrului. Cred ca e fermecata, dar nu am indraznit sa le intreb...

 Si te privesc cu intelepciune. Dragoste. Tandrete. Si, parca, cu putin chef de joaca, cel putin asa mi se pare mie. Cred ca sunt tare amuzante, dar nu vor (inca) sa o arate...

 Uneori, stau pe spate si privesc in sus. La cer. La ramurile copacilor. La stele, nori sau pasari in zbor. Mie asta mi s-a parut ciudat la inceput - mie, fetei de la oras. Cum sa ma intind pe betoane, ca sa privesc...ce? Antenele de pe blocuri? Dar, apoi, am inteles ca pana si eu- fata de la oras- aveam nevoie de asta. De o "impamantare". Ca priza. De o reconectare la ritmul pamantului, la vibratiile vietii adevarate. Si, dupa ce m-am intins langa ele, o intrebare simpla mi-a aparut in minte: "Cum de am putut trai fara asta?"

 Incercati si voi. Intindeti-va pe iarba (ok, poate ar trebui sa asteptam sa se incalzeasca afara). Intindeti-va pe zapada. Uitati-va in sus. Inspirati. Si veti fi surprinsi de cat de mult va va placea :)

 Ca un mic, minuscul PS: Zanele au 36 cm inaltime, sunt cusute din in si umplute cu lana de oi. Au rochitele detasabile, si pot fi cumparate aici.